Eugen Bârsan
Eugen Bârsan
Publicist, redactor, realizator de emisiuni radio Eugen Bârsan s-a născut la 28 februarie 1913 în satul Retiş din Transilvania. Urmează liceul, „Principele Nicolae” din Sighişoara şi apoi se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Se transferă la Facultatea de Drept din Bucureşti unde obţine „Diploma de licenţă în Drept”. Ca student a fost ales în „Comitetul de conducere al Centrului studenţesc Bucureşti”. A practicat pentru o perioada, avocatura în Sghişoara. A cunoscut evenimentele politice cu deznodamant tragic, premergatoare celui de al doilea razboi mondial, fapt care probabil l-a determinat sa ia calea exilului în Germania. A petrecut o perioadă în lagarele de la Rostok si Buchenwald. În 1952 îşi continuă a doua etapă a exilului său în Statele Unite la Cleveland, Ohio. Mai târziu se mută la Chicago, unde devine o personalitate mult apreciată in randul comunităţii românesti. Un orator de excepţie, un înzestrat al condeiului el îşi dedică timpul liber zidirii unei vieţi spirituale româneşti pe meleaguri americane. In cadrul „Episcopiei de la Vatră”, el îndeplinea funcţia de Director al programelor culturale şi artistice din timpul congreselor. În cadrul parohiei „Naşterea Domnului” din Chicago, a făcut parte din comitet, fiind si preşedinte. În 1964 înfiinţează un post de radio românesc, care a constituit sursa principala de ştiri culturale si politice pentru comunitate, fiind apreciat si omagiat chiar de guvernatorul Statului Illinois. Ani de-a randul a realizat „Pomul de crăciun” din cadrul festivalului „Crăciunul în jurul lumii” patronat de Muzeul de Ştiinte si Industrie din Chicago. Împreuna cu George Bălaşu din Hamilton, Canada, infiinţeaza in anul 1976, ziarul „Cuvântul Românesc”, unde a ocupat funcţia de redactor şef. După evenimentele din decembrie ’89, viziteaza ţara căreia i-a dus dorul, aproape o jumătate de veac. Devine membru al noii Asociaţii a Ziariştilor Români.
S-a stins din viata la Chicago, pe data de 25 martie 2005, şi se odihneşte spre veşnicie în cimitirul „Episcopiei de la Vatra Româneasca”, Jackson, Michigan, SUA.
Scroafa
de Ilarion Bârsan
– Gătat-a-i tu copilă?
– N-am gătat mumă, o mai rămas două rânduri, le-oi săpa mâne. Dumneata ce-ai făcut?
-Am spălat hainele copchiilor, îs în troacă, lângă creplă. Să le întinzi tu, că pe mine mă doare schinarea.
– Să mă spăl pe mâni și le întind.
Verghina rezemă sapa de zid, agăță traista în privar și se duse la creplă, își clăti mâinile în fugă și se apucă să întindă hainele pe sârmă.
– O poruncit Milu, c-o cosit su’ Dumbravă, sa te duci, să uști fânu. Poți s-o iei și pe Milia să-ți ajute, că-i copchilă mare.
Read the rest of this entry »Despre oameni şi… cioareci
Harta costumului în întreaga Transilvanie este mult mai fărâmiţată în oglindă cu celelalte regiuni istorice: Oaş, Maramureş, Bihor, Ţara Moţilor, Bistriţa, sudul Ardealului, fiind diferite substanţial între ele în ceea ce priveşte chiar şi forma unor piese din costum, păstrând poate o singură trăsătură comună, cea a portului femeii de la brâu în jos: nu lipsesc de nicăieri cătrinţele (zadiile). Tot unitar pentru toată întinderea, dar de data aceasta numai a Transilvaniei de sud, este şi iia cu altiță, puișori sau ciocănele, pentru portul femeilor dar, mai ales, cioarecii pentru bărbați.
harta zonelor (6)
ONOMASTICA – Toponimia
***
… Onomastica – continuare
TOPONIMIA
Elena Manta
Aşa cum am amintit, Retişul este menţionat în documente începând din secolele al XIV-lea (1353), ca posesiune a lui Reter în scaunul Sighişoarei. După menţiunile lui C. Suciu ( în Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti 1968, vol. 2), numele localităţii este redat în documente dintre secolele XIV – XIX sub următoarele forme: Poss RETER (1353), villa RETHERII (1389), RETER (1415), RETHEN (1648), RETEN (1733), RETISDORFF (1750) RETTISDORF (1760-62); RETSDORF (1850), RETEN, RETESCDORF, RETIŞDORF (1854) În plus cunoaştem la 1400 forma RETERSDORF (V. Archiv der Vereins fur Siberbugische Landeskunde, 1934, pag. 48) Numirea oficială actuală este RETIŞ, după ce cunoscuse o formă azi învechită, RETISDORF, RETIŞTORF. ( această formă face parte dintre „compusele de origine săsească, cu suf. –dorf, dar adaptate cel puţin într-o vreme de către românii transcarpatici”. I. Iordan. T.R. pag 196 şi pag. 216) Forma cu ş din Retiştorf şi Retiş poate fi explicat prin pronunţarea din limba maghiară a lui s din RETISDORF (1854)
ONOMASTICA – Antroponimia
Elena Manta (născută Drăgan, Lenuţa lu Isaică)
Dat fiind locul important pe care îl deţine onomastica între celelalte ramuri ale lingvisticii, strânsa ei legătură cu dialectologie, se impune o cercetare atentă a elementelor ei constitutive; numele de persoane, de animale, de locuri. Acestea, ca nume proprii sunt investite cu facultatea de a desemna, de a singulariza. Se supun şi ele legilor de dezvoltare a limbii, pot fi o mărturie a unor forme de limbă azi dispărute, pot consemna fenomene ce interesează îndeaproape istoria limbii, îmbogăţesc registrul derivatelor în limbă, iar explicaţia lor necesită uneori apelul la anumiţi termeni regionali, dialecticali.
I: ANTROPONIMIA
- NUME DE PERSOANE
- PRENUME
Numele de persoane ocupă un loc de prim ordin atât în cadrul sistemului de denominaţie oficial cât şi al celui popular.
Am întreprins o cercetare diacronică a prenumelor pornind de la registrul stării civile începând cu anul 1857, urmărindu-le în amănunt până în 1930 iar apoi din cinci în cinci ani.
Retiş – Nuntă, joc, steag de nuntă
O primă constatare ce s-a impus în urma acestei analizea fost: marea frecvenţă a prenumelor de provenienţă hagiografică, mai ales în prima parte a perioadei la care ne referim, frecvenţa mare a unui număr restrâns de prenume.
Începând cu ultimul deceniu al secolului nostru, s-a manifestat o tendinţă de modernizare a sistemului de denominaţie, exprimată prin prenume de origine latină mai ales, dar şi prenume de provenienţă cultă occidentală. Se observă tendinţa intelectualilor de a da copiilor lor nume de botez deosebite de cele frecvente în sistemul de denominaţie al satului. Situaţia este valabilă pe tot parcursul perioadei cercetate: 1857-1969. Tot din familiile intelectualilor a plecat şi obiceiul de a se da două nume de botez aceluiaşi individ. Fenomenul e destul de răspândit în ultimul deceniu al secolului nostru: ambele nume sunt noi sau unul aparţine vechii tradiţii de denominaţie iar celălalt modei.
Repetarea unor prenume, mai ales la începutul perioadei de care ne ocupăm, se explică prin obiceiul de a se da noului născut numele ascedentului, al tatălui, respectiv al mamei, obicei vechi, cunoscut de toţi românii şi probabil moştenit la noi ( obişnuit şi la greci şi romani şi menţinut în sistemul antroponomastic romanic). Această tendinţă de continuitate în antroponomistică este foarte puternică. Un nume respectat în familie se dă u nu numai urmaşilor din cadrul aceleiaşi familii ci şi rudelor mai îndepărtate. În afară numelui tatălui se obişnuieşte să se acorde numele bunicului, al bunicii, cu atât mai mult când aceştia sunt decedaţi, al unei rude respectate, un nume existent în familie cu câteva generaţii înainte. Se obişnuia de asemenea să se acorde numele naşei, respectiv al naşului. În felul acesta un număr de prenume cunoştea o foarte mare frecvenţă şi vom vedea la capitolele hipocoristice şi supranume că acestea uşurează individualizareapersoanelor.
Cercetarea numelor de botez ne-a condus la următoarele observaţii: